Oltenia. Impresii de călătorie

Am plecat într-o miercuri din Bucureşti. După mai bine de trei ore de mers cu trenul, spre seară, am ajuns în Bănie. Taximetristul m-a luat drept candidat la angajare la uzinele Ford, întrebându-mă din prima dacă ştiu pe cineva la biroul lor de Resurse Umane. N-am înţeles dacă ştia el şi vroia să îmi facă lipeala ori dacă ar fi vrut să se angajaze acolo.

A doua zi de dimineaţă, ajungeam într-o comună de pe malul Dunării, unde aveam să prestez, în folosul comunităţii rurale, activităţi pentru a căror finanţare europeană en`şpe experţi pe termen lung şi scurt sacrifică păduri întregi, pentru a produce vrafuri de documente justificative. Câteva zile mai târziu, am plecat înapoi spre Bucureşti, să provoc partea mea de sacrificiu pădurii, ca să ştie Europa ce-a făcut cu banii.

Şi-au fost (şi-or mai fi) şi-alte zile de miercuri, alte trenuri şi alte comune, pe acelaşi mal stâng al Dunării. Aşa am văzut pentru prima oară Oltenia, un ţinut despre care ştiam doar din cărţi şi am înţeles - pentru a câta oară? - că omul sfinţeşte locul. Şi, cum oamenii sunt aşa de diferiţi, nici locurile nu au cum să fie sfinţite la fel...

Am crescut la ţară, în vremea în care pământul era un bun colectiv.  Despre ce înseamnă ca tu, ţăran din tată în fiu, să ai pământul tău ştiam doar din cărţi. Ştiam că Ion al Glanetaşului o luase pe Ana din iubire, dar nu pentru ea, ci pentru pământul ei. De la Ion încoace însă, au trecut peste satul românesc o colectivizare, retrocedari, parcelări şi mai mulţi miniştri care au ştiut cam orice numai Agricultură nu.

Poate pe drumul acesta pe undeva, să se fi pierdut iubirea unora dintre ţărani faţă de bunul lor altădată cel mai de preţ: pământul. Poate s-a întâmplat ca, după toate astea, pământul să nu mai fie un lucru sfânt, ci un blestem. L-au primit înapoi când nu l-au mai cerut, l-ar fi lucrat dacă ar fi avut forţă, dar nici nu se pot despărţi de el.

Altfel cum de atâtea terenuri zac părăsite, în voia sorţii, a berzelor şi a pungilor de plastic zburătăcite de vânt? Pentru că, pe mii de metri pătraţi, doar berze şi pungi de plastic am găsit din belşug. Nu ştiam dacă-s culturi de buruieni ori de PET-uri... Nu le îngrijeşte nimeni, nimeni nu le culege. 

Nu-s bani, nu-s oportunităţi, căci afacerea ce ar fi putut face satul să meargă a fost ştearsă de pe lista de priorităţi a baronului local cu alte păreri şi culoare politică decât ale primarului. Mă întreb retoric însă cât costă iarba verde şi un copac pieptănat de sacoşe, într-un loc în care e mai uşor să spui cine nu trăieşte din ajutorul social. În comuna de care Axinte şi Lila ne aduc aminte, localnici care stau rezemaţi de porţile murdare ale caselor lor cu trepte din marmură îţi răspund - dacă îi întrebi - dând vina pe sistem că nu-i ajută şi pe primar că nu le strânge gunoiul.

Vreo 20-30 de kilometri mai spre sud, pământul este sursa existenţei, tot pentru nişte ţărani, tot olteni. N-au aşteptat să-i ajute nimeni, s-au ajutat singuri. Stau şapte-opt luni pe an la coada sapei, chiar dacă localitatea oraş se cheamă că este, cu şcoli şi licee, post de poliţie şi un respectabil site de internet.

Cu o răbdare de chinez bătrân, kilometri de brazdă sunt înveliţi, irigaţi prin picurare, dezveliţi la loc pentru ca, în vară, pepenii şi roşiile culese să le confirme renumele de agricultori. Ca să nu-i mai ştie lumea doar pentru că au dat ţării un senator ajuns preşedinte doar pentru o noapte. 

Şi unii, şi alţii împart acelaşi pământ lutos din lunca Dunării. Şi unii, şi alţii merg cu aceleaşi maşini cu număr de Bulgaria şi tremură când pică vreun şurub la centrala de la Kozlodui. Împart judeţul şi vederea spre bulgari, dar nu şi munca. Trăiesc în aceeaşi luncă, dar în lumi diferite. C-aşa-i România: mereu surprinzătoare...