vineri, 8 iunie 2012

Primul compot de rubarbă

Rubarba a fost utilizată, în scopuri medicale (ca laxativ), încă de acum câteva mii de ani, de către chinezi. Mai târziu, a ajuns pe continentul european – mai exact în Grecia - din Turcia, în secolul al XIV-lea, odată cu alte mărfuri care au tranzitat lumea islamică pe vechiul Drum al mătăsii. Tot datorită rutelor comerciale care traversau țările de la Marea Caspică, rubarba a ajuns în Rusia, unde a crescut ca plantă sălbatică timp de câteva sute de ani.
Wikipedia spune că rubarba era una din mărfurile de preț aduse din Orient, alături de mirodenii precum scorțișoara ori șofranul ori de mătăsuri și stofe fine, explicația fiind costurile ridicate de transport spre Europa. Se spune că însuși Marco Polo a remarcat cultivarea intensă a acestei plante, în regiunile muntoase din vechea provincie Tangut, actualul Tibet.
În sălbăticie, planta ajunge și la înălțimi de doi metri. Frunzele sunt toxice, conținând acid oxalic și alte substanțe folosite la prepararea otrăvurilor pentru șobolani. În schimb, cozile (mai exact pețiolurile) pot fi consumate, deși au gust destul de astringent. 
Eeee, astea fiind zise, haideți să vedem și de ce am vorbit despre rubarbă. Aud despre această plantă de vreo doi-trei ani, dar habar nu aveam cum arată. O prietenă nemțoaică mi-a povestit de multe ori despre prăjiturile cu rubarbă pe care le mânca acasă, în Germania, în copilărie.
Și ardeleni am auzit vorbind despre rubarbă - sau rabarbură ori revent, cum am înțeles că i se mai spune - fără să ajung să mănânc ceva preparat din ea. Până când, într-o zi, la Lidl, am văzut un afiș mare, la standul cu legume, pe care scria ”Rubarbă - .... lei” (prețul nu mi-l amintesc exact, dar era în jur de 7-8 lei parcă un kilogram). Noroc cu afișul, altfel le-aș fi ignorat cu seninătate. (Asta îmi aduce aminte de altă poveste cu legume necunoscute*). Am înșfăcat patru bucăți mari (niște tije / tulpini / pețioluri), deși nu îmi era deloc clar ce urma să fac din ele.
M-am decis sa fac un compot. Am spălat tijele și le-am curățat capetele și niște coji rozalii care s-au desprins în fâșii de pe ele. Am tăiat tijele în bucățele de doi-trei centimetri lungime și le-am pus în apă care fierbea cu zahăr și esență de vanilie.
Deși crudă era foarte tare, rubarba s-a înmuiat rapid la fiert, astfel că am lăsat-o pe foc doar câteva minute. După câteva ore la rece, am mâncat o minunăție de compot...




Ar fi trebuit să iau o piatră în gură, la prima lingură de compot, doar mâncam ceva pentru prima oară... Totuși, gustul nu-mi era total necunoscut: asemănător cu al corcodușelor, înmuiat puțin de vanilia adăugată. O aromă răcoritoare și foarte potrivită pentru o zi de vară...
Mai am două tulpini în frigider. Cu ele încă nu m-am hotărât ce fac: o simplă dulceață / gem ori fructe uscate, cum am văzut într-o minunată galerie de fotografii cu specific culinar.

* Povestea este despre un tânăr trimis la aprozar și care, printre altele, trebuia să cumpere gulii. După ce le identifică pe lista de prețuri, cere vânzătoarei trei bucăți. Invitat de femeie să își aleagă singur din lădiță, rămâne contrariat în loc: ”Știți, doamnă, eu le cunosc numai în mâncare... habar nu am cum arată în realitate...”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu